Mara era tatuatoare de șase ani și gotică de mult mai mult timp, iar în tot acest timp își făcuse exact o regulă pentru întâlniri: nicio a doua întâlnire cu un bărbat care îi numea stilul „o fază”.
Cei mai mulți oricum nu ajungeau la a doua întâlnire. Le plăceau pozele – dantela neagră, inelele de argint, rujul închis – iar apoi stăteau în fața ei într-o cafenea cu aerul cuiva care a comandat ceva prea iute și regretă.
Daniel a fost diferit de la primul mesaj. N-a început cu „bună, frumoaso” sau cu un comentariu despre rujul ei. A scris: Profilul tău spune că iubești cimitirele victoriene. Highgate sau Père Lachaise? Alege cu grijă, de asta depinde totul.
Pentru prima dată după săptămâni întregi, a zâmbit la telefon.
Prima întâlnire
S-au văzut într-o joi rece de octombrie, într-un bar luminat de lumânări unde The Cure se auzea puțin prea tare. Era mai înalt decât în poze, purta un palton negru simplu și părea puțin emoționat, ceea ce i-a plăcut mai mult decât se aștepta. Citise despre istoria barului înainte să vină. A întrebat-o despre tatuaje – nu ce înseamnă, ci care a durut cel mai tare și pe care l-ar desena din nou.
– Corbul de pe umăr, a spus ea. L-am desenat la nouăsprezece ani. E groaznic. Îl iubesc.
– Pot să-l văd?
A dat puțin la o parte dantela de pe mânecă. El s-a uitat mult timp, serios, așa cum se uită oamenii la tablouri.
– Nu e groaznic, a spus. E sincer.
Nimeni nu spusese vreodată asta despre ceva făcut de ea.
Plimbarea
După bar s-au plimbat prin orașul vechi, pe lângă biserici și librării închise. A început să plouă – ploaia aceea fină, ca o ceață, care face felinarele să strălucească. Mara se aștepta să se plângă. În schimb, s-a oprit sub o arcadă, și-a tras gluga paltonului și a spus: – Asta e exact vremea în care sună playlistul tău.
A râs de-adevăratelea, genul de râs care te ia prin surprindere. Și apoi stăteau foarte aproape sub vechea arcadă de piatră, ploaia cădea chiar în spatele lor, iar ea simțea pe paltonul lui miros de cedru și aer rece.
Ea l-a sărutat. Încet la început, încercând, și apoi deloc încet. Mâna lui i-a găsit partea de jos a spatelui peste dantelă, cu grijă, de parcă ar fi pus o întrebare. Ea a răspuns trăgându-l mai aproape.
Lumânări
Apartamentul ei era deasupra studioului, plin de lumânări, cărți vechi și o pisică pe nume Lenore, care dezaproba pe toată lumea. Daniel a fost oficial dezaprobat în zece secunde, ceea ce Mara a considerat un semn bun.
A aprins lumânările una câte una, în timp ce el răsfoia caietele ei de schițe. Când s-a întors, el ținea în mână desenul unui fluture de noapte cu un craniu pe aripi.
– Tatuează-mi-l pe ăsta într-o zi, a spus.
– E un angajament mare pentru o primă întâlnire.
– Nu am de gând ca asta să rămână prea mult timp o primă întâlnire.
A traversat camera, i-a luat caietul din mâini și l-a pus deoparte. Lumina lumânărilor înmuia totul – chipul lui, dantela neagră a rochiei ei, ploaia care se prelingea pe geam. El a sărutat-o pe gât, chiar sub ureche, iar ea a simțit asta de-a lungul întregii coloane.
Ce s-a întâmplat după a rămas între ei doi și Lenore, care a ieșit din cameră în semn de protest. Ce a contat a fost asta: când Mara s-a trezit în zori, lumânările se stinseseră, Daniel era încă acolo, iar ea, pentru prima dată, nu a vrut să se prefacă că totul nu însemnase nimic.
Șase luni mai târziu
Fluturele de noapte e acum pe antebrațul lui. Ea l-a desenat, iar mâinile i-au tremurat pentru prima dată după ani întregi.
El încă o întreabă despre cimitire. Primăvara au fost la Père Lachaise.
A ales corect.
