Petrecerea avea loc într-o vilă veche din cartierul Elisabetin din Timișoara. Alex primise invitația de la un prieten care îi spusese doar: „Du-te și uită-te. Nimeni nu te obligă la nimic. Asta e prima regulă acolo.”
A stat lângă perete o oră, cu un pahar de apă în mână.
Daria
Ea stătea într-un fotoliu înalt lângă șemineu, într-o rochie verde-închis, cu părul roșcat lăsat pe umeri. Pe măsuța de lângă ea era o cutie mică, îmbrăcată în catifea neagră.
Când l-a observat privind, n-a zâmbit. A ridicat doar două degete. El s-a apropiat.
„Prima dată?”
„Se vede?”
„Totul se vede”, a spus ea. „Stai jos. Pe covor.”
Conversația
Înainte de orice, a vrut să vorbească. Aproape o oră. Ce caută. De ce îi e teamă. Ce niciodată, sub nicio formă. Asculta fără să judece, iar Alex s-a trezit spunând lucruri pe care nu le spusese nimănui.
Apoi i-a întins cutia de catifea.
„Înăuntru sunt bilețele”, a spus. „Le-am scris eu, după ce te-am ascultat. Când îți spun, scoți unul și faci ce scrie. Dacă vrei să te oprești, închizi cutia și spui catifea. Atunci s-a terminat, imediat, și nimeni de aici nu te va privi urât. Îți promit.”
„Și dacă nu închid cutia?”
„Atunci afli ceva despre tine.”
Bilețelele
Primul spunea: Taci până te întreb ceva.
Al doilea: Privește-mă în ochi. Nu clipi primul.
Al treilea l-a făcut să roșească până în vârful urechilor.
Daria nu-l atingea aproape deloc. Bilețelele făceau totul. Și vocea ei, care le citea uneori cu voce tare, rar, savurând fiecare cuvânt. Ce s-a întâmplat mai târziu, în camera din spate, rămâne în vila din Elisabetin.
La trei dimineața, cutia era încă deschisă. Daria a închis-o ea însăși și i-a pus-o în palme.
„Mai sunt bilețele acolo”, a spus. „Nu le citi singur. Adu-le data viitoare.”
Cutia stă pe raftul lui de cărți. N-a deschis-o niciodată singur. Uneori o ține doar în mână și ghicește, după greutate, câte porunci au mai rămas.
