Anunțul era pe un grup de fotografi: Caut model masculin pentru proiect personal. Fără experiență. Trebuie să poată sta nemișcat și să asculte. Etajul 9, Dorobanți.
Cosmin avea treizeci și doi de ani, lucra în contabilitate și nu pozase niciodată pentru nimeni. A scris oricum.
Studioul
Studioul era un apartament transformat, cu fereastră mare spre tot Bucureștiul și un fundal gri întins pe perete. Carmen avea vreo patruzeci și cinci de ani, părul negru prins strâns și o voce joasă, care nu se ridica niciodată.
„Stai acolo”, a spus. „Nu, puțin la stânga. Bărbia sus. Nu te mișca.”
A apăsat declanșatorul. A privit ecranul. „Iar.”
Au trecut două ore. Cosmin a stat nemișcat până l-au durut umerii. Când în sfârșit ea a spus „bine”, a simțit cuvântul ca pe o mână caldă pe ceafă.
A doua ședință
La a treia ședință, Carmen a pus pe masă o foaie de hârtie.
„Te-am fotografiat de trei ori”, a spus. „Știu ce vede aparatul. Îți place să ți se spună ce să faci. Nu ca model. Ca om.”
Foaia era o listă. Ce își dorea. Ce niciodată. Până unde. Și jos, subliniat: roșu.
„Dacă spui cuvântul ăsta, rămân doar fotografa ta, și vorbim despre lumină. Fără supărare, fără întrebări. Completează-l acasă.”
L-a completat în metrou.
Fotografiile
Acum ședințele sunt joia, la nouă seara. Uneori Carmen face fotografii. De cele mai multe ori nu. Îi spune unde să stea, când să vorbească, cât să aștepte în genunchi lângă fereastra cu luminile orașului. Îl atinge rar, cu aceeași precizie cu care potrivește o lumină. Ce se întâmplă la etajul nouă rămâne la etajul nouă.
În primăvară, Carmen a avut o expoziție într-o galerie din centru. Un singur portret era cu el: un bărbat așezat, cu privirea în jos, perfect nemișcat. Titlul era Ascultare. Cosmin a stat în fața lui o oră. Nimeni din galerie nu l-a recunoscut.
