Primul mesaj a sosit la 6:12 dimineața.
Mi-ai luat IAR încărcătorul?
Lukas, pe jumătate adormit în Hamburg, s-a uitat fix la ecran. Nu cunoștea pe nimeni cu numărul acela. A scris: Cred că ai greșit persoana. Dar îmi pare rău pentru încărcător.
Răspunsul a venit un minut mai târziu. Oh, nu. Scuze!! Am telefon nou, iar numărul surorii mele diferă printr-o cifră. Bună dimineața, străine.
Bună dimineața, a scris el. Și acolo ar fi trebuit să se termine.
Mesaje înainte de cafea
A doua zi dimineață a mai venit unul. Actualizare: sora mea avea încărcătorul. Dreptatea a învins.
A râs cu voce tare în bucătăria goală.
O chema Ines. Avea 29 de ani, era asistentă medicală în Lisabona și lucra în tura de dimineață. Îi plăceau reality show-urile proaste, înotul în mare iarna și certurile despre ananasul pe pizza (merge, zicea ea, iar cine nu e de acord e un laș). El avea 32 de ani, era inginer, genul de bărbat care ține plantele în viață și uită să-și sune mama.
Într-o săptămână, mesajele de bună dimineața deveniseră un ritual. Ea scria înainte de tură; el răspundea la prima cafea. Apoi au venit mesajele de noapte bună. Apoi mesajele vocale, pentru că ea spunea că scrisul e „prea lent pentru gândurile mele”.
Vocea ei era mai joasă decât se aștepta, iar ea râdea în mijlocul frazelor.
Poza
Nu-și trimiseseră niciodată poze. Devenise un fel de glumă între ei – misterul e partea cea mai bună – până când, într-o seară de decembrie, ea a scris: Vreau să știu cum arăți când zâmbești la mesajele mele.
El a trimis o poză: bucătărie, lumină proastă, păr ciufulit, un zâmbet sincer. Răspunsul ei a durat trei minute.
Oh. Oh, nu. Asta e o problemă.
De ce?
Pentru că acum vreau să-l văd în realitate.
Un minut mai târziu i-a trimis-o pe a ei – bucle închise la culoare, pistrui, un ecuson de spital la gât, ochi obosiți și un zâmbet larg. S-a uitat mult timp la ea.
Cu grijă
Lukas avea un prieten care pierduse două mii de euro cu o „iubită” cunoscută online, care avea mereu nevoie de bani pentru un bilet de avion care nu se cumpăra niciodată. Așa că a fost atent, și la fel a fost și ea. Înainte de orice altceva, au vorbit pe video. Ea i-a arătat priveliștea de pe balcon – reală, fără îndoială Lisabona. El i-a arătat ploaia cenușie din Hamburg.
Nimeni n-a cerut bani. Nimeni n-a avut vreo urgență subită. Au vorbit pur și simplu trei ore, până i s-a descărcat ei telefonul, iar ea a scris de pe laptop: Încărcător. Soră. Iar.
Lisabona
A zburat la Lisabona în martie și și-a rezervat propriul hotel, pentru că așa i s-a părut corect. Ea l-a așteptat la sosiri cu o pancartă de carton pe care scria BUNĂ DIMINEAȚA, STRĂINE.
Au fost stânjeniți exact zece minute. Apoi ea l-a luat de mână ca să-l tragă într-un tramvai aglomerat și nu i-a mai dat drumul.
În seara aceea, pe o terasă de pe acoperiș deasupra Alfamei, în timp ce râul devenea auriu, ea a spus: – Acum o să te sărut. E în regulă?
– Aștept de patru luni să mă întrebi.
Avea gust de sare și vin. Restul serii – străduțele înguste, camera lui de hotel, fereastra deschisă și sunetele orașului – rămâne între ei.
A doua zi dimineață, el s-a trezit primul. A luat telefonul, a zâmbit și i-a trimis un mesaj femeii care dormea lângă el.
Bună dimineața, străino.
