Alex avea 24 de ani, își petrecea vara în Lisabona ca stagiar la un birou de arhitectură și îi era o frică teribilă de Helena.
Ea avea 41 de ani, era partenera principală și conducea biroul așa cum unii dirijează orchestre – calm, precis și fără pic de răbdare pentru prostii. Purta in, cercei de argint și deloc machiaj, iar când se uita la desenele tale, tăcea într-un fel care suna ca o sentință.
În prima lui săptămână, s-a uitat un minut întreg la proiectul lui de scară, apoi a spus: – Îți e frică de spațiul gol. Să nu-ți fie. Spațiul gol e locul unde oamenii respiră.
S-a gândit la propoziția aceea zile întregi.
Seri târzii
În iulie, biroul avea termenul limită pentru un concurs. Două săptămâni au stat până târziu, toată echipa, apoi tot mai puțini, până când într-o seară au rămas doar ei doi, orașul fremăta prin ferestrele deschise, iar pe masa cu machete stătea o sticlă de vinho verde.
L-a întrebat despre viața lui. El i-a povestit mai mult decât intenționase – despre fosta lui iubită, despre faptul că nu știa dacă e bun. Ea a ascultat cu adevărat, cum ascultă uneori oamenii mai în vârstă, fără să aștepte să-i vină rândul să vorbească.
– Ești bun, a spus ea în cele din urmă. Doar că încă nu știi. Așa e la vârsta asta.
– Și tu erai așa?
A râs. – La douăzeci și patru de ani? Eram un dezastru. Eram îndrăgostită de un sculptor căsătorit și credeam că tristețea e o personalitate.
A râs și el, iar când și-a ridicat privirea, ea îl privea cu o expresie pe care n-o putea descifra.
Terasa
Au câștigat concursul. Biroul a sărbătorit pe terasa Helenei – plină de lămâi, cu vedere spre râu. Până la miezul nopții, ceilalți plecaseră. Alex a rămas să ajute la strânsul paharelor, ceea ce era o scuză jalnică, și amândoi știau asta.
Ea stătea la balustradă într-o rochie albă, desculță, privind luminile de pe apă.
– Te-ai uitat la mine toată vara, a spus ea fără să se întoarcă.
A simțit cum i se încinge fața. – Îmi pare rău. N-am vrut să te fac să te simți inconfortabil.
– N-am spus că mă simt inconfortabil. S-a întors. Am spus că te-ai uitat.
Ea a fost cea care a decis. Asta avea să-și amintească mai târziu – că era complet sigură pe ea, complet calmă și că l-a întrebat: „Vrei asta? Chiar vrei?” și a așteptat un răspuns sincer.
– Da.
L-a sărutat încet, ca cineva care nu se grăbește nicăieri. Mâna ei era rece pe ceafa lui. Lămâii se legănau în vântul cald.
Restul nopții le-a aparținut lor doi, ușii deschise a terasei și sunetelor orașului de jos. A învățat că încrederea în sine e cel mai atrăgător lucru din lume – și că spațiul gol chiar e locul unde oamenii respiră.
Septembrie
Amândoi știau că era doar o vară. Ea a spus-o încă din prima dimineață, la cafea, cu blândețe și fără dramă, iar el a iubit-o puțin pentru sinceritatea ei.
În ultima lui zi, i-a dat înapoi desenul cu scara, cu o singură linie schimbată – ștersese jumătate din trepte și lăsase la mijloc un palier deschis, plin de lumină.
Dedesubt scrisese: Nu-ți fie frică de spațiul gol.
Îl are înrămat deasupra biroului.
